Un sat din comuna Pianu, depinde în totalitate de creşterea animalelor. De sute de ani, la Purcăreţi, oamenii trăiesc după cum le dictează natura şi transhumanţa.

Tot omul din satul Purcăreţi este crescător de animale. Sunt doar 4-5 familii care au sub 10 vite. Copiii sătenilor nu mai pleacă în alte ţări şi rămân acasă să îşi ajute părinţii. Chiar dacă este un sat realtiv izolat, la circa 700 de metri altitudine, la Purcăreţi se construieşte în fiecare an cel puţin o casă nouă. Populaţia a crescut în ultimii ani, ajungând la circa 400 de persoane.

Sunt şi familii cu 5-8 copii, care ajută în gospodărie. Aici copiii primesc o educaţie aspră a muncii, a folosului pentru gospodărie. La 13 ani, băieţii dau cu coasa în hotar, cot la cot cu taţii, adună cu grebla fânul de pe hectarele de păşune, proprietatea familiei.

Copii fac naveta de la Sebeş, de la liceu, pentru ca după-masa să poată da o mână de ajutor în gospodărie. Nu au timp să stea în internat, să socializeze prin cluburile din oraş. Oamenii din Părcăreţi muncesc la fel de mult ca strămoşii lor, însă condiţiile de trai s-au schimbat. Un drum asfaltat urcă acum din Strungari până în centrul satului Purcăreţi, iar drumurile de munte au fost stabilizate astfel încât distanţele sunt parcurse mult mai repede de maşinile de teren 4X4.

Un izvor captat sus, de zona unei poieni aflate la 1600 de metri altitudine, pe baza unui proiect întocmit şi executat de Primăria Pianu, vine prin cădere liberă până în sat, la robinete. ”Vaca se adapă acum direct în grajd, iar femeile fac scandal dacă fie numai pentru o zi se ia apa şi nu pot folosi maşina de spălat. După ce a intrat apa în sat, toţi şi-au modernizat băile, instalaţiile sanitare. Unii au chiar centrale pe lemne”, spune un reprezentant al Primăriei Pianu.

• Apă căutată cu ”nuieluşa fântânarilor”

Primarul Marin Petruse îşi aduce aminte uşor amuzat de primele demersuri făcute la Purcăreţi pentru introducerea apei potabile.

„Am fost la o femeie, mai în vârstă, să întreb cum stă cu apa. Ea mi-a răspuns: «Nici prea bine, nici prea rău». Am fost să-i văd fântâna şi am întrebat-o dacă are apă suficientă. Mi-a răspuns iarăşi că are apă: «Nici prea multă, nici prea puţină». Şi mi-am dat seama că generaţia veche, din Purcăreţi, s-a învăţat să răspundă în doi peri de pe vremea lui Ceauşescu, când autorităţile veneau de la şes, la munte, după cotele de bucate, de lapte, de brânză. La femeia cu pricina atunci fântâna era secată şi am putut vedea o ţeavă care dădea în fântână. Ei îşi colectau şi apa de pe streaşină, în fântână, pentru că la Purcăreţi era foarte greu cu apa. Şi noi, când am vrut să facem aducţiunea de apă potabilă, am umblat zile întregi să descoperim un izvor mai aproape de localitate. Am umblat şi cu detectoare specializate, şi cu nuieluşa fântânarilor, şi tot n-am dat de apă. Aşa că am captat unul din Recea şi l-am adus, prin cădere liberă, la Purcăreţi, cam 8 kilometri”, explică primarul comunei.

sursa: adevarul.ro

 Urmărește sebesinfo.ro și pe GOOGLE NEWS