Despre satul Purcăreți și povestea modului în care a răzbit în istorie, prin hărnicia şi dragostea de pământ a locuitorilor săi

Dealurile blânde, cu pășuni mănoase, munții semeți, de o frumusețe dumnezeiască, o dragoste eternă pentru pământ (pentru ”soartea” cu care le-au fost împroprietăriți strămoșii, după 1921), netrădată de arginți, cum s-a întâmplat prin alte părți, toate au făcut din satul Purcăreți, comuna Pianu, una dintre cele mai bine văzute comunități de crescători de animale din Munții Sebeșului, la graniță cu cei ai Cugirului.

Tot omul din satul Purcăreți este crescător de animale. Sunt doar 4-5 familii care au sub 10 vite. Copiii sătenilor tot mai rar își lasă părinții, gospodăria, și pleacă în lume. Nu numai că nu mai pleacă, dar își ridică și case noi. Inginerul topograf Silviu David, de la Primăria Pianu, spune că, din 2006 până în prezent, la Purcăreți au fost ridicate 9 case, de la temelie.

Acum sunt 61 de numere de casă. Sunt familii cu 3 – 8 copii, care ajută în gospodărie. Aici copiii primesc o educație aspră a muncii, a folosului pentru gospodărie. La 13 ani, băieții dau cu coasa în hotar, cot la cot cu tații, adună cu grebla fânul de pe hectarele de pășune, proprietatea familiei. Copii fac naveta de la Sebeș, de la liceu, pentru ca după-masa să poată da o mână de ajutor în gospodărie. Nu au timp să stea în internat, să socializeze prin cluburile din oraș. ”Am observat un lucru foarte interesant de-a lungul timpului”, spune David. ”Băieții din Purcăreți – Pianu se căsătoresc cu fete din Mugești. Fetele din Purcăreți se mărită, în general, cu băieți din Pianu”.

• La Purcăreți nu se trăiește mai bine, ci… se muncește mai eficient!

Cu certitudine, locuitorilor din satul Purcăreți le este acum mai bine. De muncit, muncesc la fel de mult ca strămoșii lor, însă condițiile de trai s-au schimbat. Un drum asfaltat urcă acum din Strungari până în centrul satului Purcăreți, iar drumurile de munte au fost stabilizate astfel încât distanțele sunt înghițite mult mai repede de mașinile de teren, 4X4.

Un izvor captat sus, de undeva de la Recea, pe baza unui proiect întocmit și executat de Primăria Pianu, vine prin cădere liberă până în sat, la robinete. ”Vaca se adapă acum direct în grajd, iar femeile fac scandal dacă fie numai pentru o zi se ia apa și nu pot folosi mașina de spălat. Este vorba de apă brută, din izvor, și Primăria Pianu are contract cu DSP Alba pentru ca la fiecare trei luni să vină să facă analize. Și să vedeți ce băi au acum: Neckerman! Toate numai gresie și faianță. După ce a intrat apa în sat, toți și-au modernizat băile, instalațiile sanitare. Unii au chiar centrale pe lemne”, explică David.

Primarul Pianului, Marin Petruse, își aduce aminte ușor amuzat de primele demersuri făcute la Purcăreți pentru introducerea apei potabile. ”Am fost la o femeie, mai în vârstă, să întreb cum stă cu apa. Ea mi-a răspuns: «Nici prea bine, nici prea rău». Am fost să-i văd fântâna și am întrebat-o dacă are apă suficientă. Mi-a răspuns iarăși că are apă: «Nici prea multă, nici prea puțină». Și mi-am dat seama că generația veche, din Purcăreți, s-a învățat să răspundă în doi peri de pe vremea lui Ceaușescu, când autoritățile veneau de la șes, la munte, după cotele de bucate, de lapte, de brânză. La femeia cu pricina atunci fântâna era secată și am putut vedea o țeavă care dădea în fântână. Ei își colectau și apa de pe streașină, în fântână, pentru că la Purcăreți era foarte greu cu apa. Și noi, când am vrut să facem aducțiunea de apă potabilă, am umblat zile întregi să descoperim un izvor mai aproape de localitate. Am umblat și cu detectoare specializate, și cu nuielușa fântânarilor, și tot n-am dat de apă. Așa că am captat unul din Recea și l-am adus, prin cădere liberă, la Purcăreți, cam 8 kilometri”, explică primarul Petruse.

În rest, la Purcăreți ”Atâta linişte-i în jur de-mi pare că aud/ cum se izbesc de geamuri razele de lună”, cum excelent descria, acum un secol, poetul nostru Lucian Blaga. În iarna anului 1917, poetul a stat o vreme la Purcăreți, la vărul său, învățătorul Romul Bena, unde a iubit și a sperat. Ștafeta o duc mai departe oamenii locului, tot cu iubire și speranță…

Adaugă-ne ca sursă preferată

Urmărește-ne pe Google News