Exponatul lunii iulie 2023 la Muzeul Municipal „Ioan Raica” Sebeş este o bicicletă cu roata din față înaltă, datând din ultimele decenii ale secolului al XIX-lea. Achiziționată în anul 1957, bicicleta, datorită aspectului său insolit, conduce într-un top al preferințelor vizitatorilor, fiind apreciată atât de publicul matur, cât mai ales de copii.

În același timp, având în vedere numărul foarte mic de astfel de biciclete care s-au păstrat în România, exemplarul de la Sebeș reprezintă și o mărturie valoroasă a evoluției tehnicii în a doua jumătate a secolului al XIX-lea și un element care ne permite să înțelegem mai bine viața de zi cu zi a celor care au trăit atunci.

Bicicleta, devenită o prezență firească în viața noastră de zi cu zi, are o istorie de peste două secole, timp în care a evoluat și s-a perfecționat, în prezent fiind folosită atât ca mijloc de locomoție, cât și ca accesoriu de divertisment și de petrecere, într-un mod agreabil, a timpului liber.

Începuturile bicicletei datează din primele decenii ale secolului al XIX-lea, când, în 1817, nobilul german Karl Freiherr von Drais își punea în practică o invenție, confecționând un vehicul cu două roți, dispuse în linie, care era acționat prin forța picioarelor. Cum nu avea pedale, cel care o folosea îi imprima mișcarea stând în șa și pășind în ritm alert, vehiculul fiind numit „mașină de alergat”, velociped (lat. velocis – „rapid”, pedis – „picior”) sau drezină, după numele inventatorului. Un utilizator cu o bună condiție fizică se deplasa cu o viteză considerabilă, putând depăși chiar și o căruță trasă de cai. Cu toate acestea, călătoria cu un velociped nu era una comodă, având în vedere starea drumurilor de atunci și faptul că roțile erau confecționate din lemn și întărite la exterior cu o bandă circulară de fier. Pe lângă faptul că erau zgomotoase, ele derapau cu ușurință. De asemenea, efortul depus pentru deplasare era unul considerabil, fiind raportate numeroase cazuri de hernie în rândul celor care le foloseau.

O îmbunătățire considerabilă a modului de propulsie a fost adusă în anul 1830 de un fierar scoțian, Kirkpatrick Macmillan, care i-a atașat două pedale, ce funcționau similar cu cele ale mașinilor de cusut, și care acționau asupra roții din spate. Mecanismul, destul de complicat, nu i-a adus însă succesul scontat. Acesta va veni câteva decenii mai târziu, după ce, în 1863, a fost patentat un model acționat de două pedale, dispuse similar cu cele ale tricicletelor pentru copii de astăzi. Deși apariția acestui tip de pedale era un mare progres, velocipedul rămânea, în continuare, greu de folosit și de condus. Dată fiind poziționarea pedalelor, la acționarea acestora ghidonul se mișca, făcând dificilă stăpânirea vehiculului. Mai mult, roțile erau confecționate tot din aceleași materiale, călătoria cu un astfel de vehicul nefiind deloc comodă pe drumurile pietruite ale vremii. De altfel, ele erau numite popular „boneshaker” (zdruncinătoare de oase). Cu toate acestea, și în ciuda faptului că erau foarte scumpe, velocipedele s-au bucurat de o mare popularitate, în special printre oamenii înstăriți și care țineau să fie la modă, dobândind, din acest motiv, și porecla „dandy horse”.

În anul 1868, o nouă invenție, cea a francezului Eugène Meyer, care brevetase o bicicletă ce avea roți cu spițe de sârmă, urma să rezolve toate problemele vechii generații de vehicule cu două roți. De altfel, odată cu apariția acestui nou model, existența velocipedului se încheie, locul său fiind luat de bicicletă.

Un an mai târziu, același inventator asambla o bicicletă cu roți inegale, dintre care cea din față avea dimensiuni foarte mari. Între 1870 și 1890, această bicicletă a fost extrem de populară și a ajuns rapid din Franța în Anglia, unde avea să fie numită „penny-farthing”, după două monede britanice de cupru, dintre care prima avea un diametru cu mult mai mare decât a doua, dar și în alte țări din Europa, precum și în SUA, unde era cunoscută sub numele „high-wheeler” (roată înaltă) sau „ordinary” (obișnuită).

Datorită configurației bicicletei, care avea roata din față extrem de mare, cu diametrul cuprins între 1,10 și 1,50 m, și șaua la o înălțime de aproximativ 1,30 m, nu era apreciată de cei care nu posedau calități sportive și nici de femei, cărora nici vestimentația nu le-ar fi permis să o folosească. Chiar urcarea pe o astfel de bicicletă era dificilă și necesita îndemânare. Un picior trebuia plasat pe un mic suport situat deasupra roții din spate, după care se apuca ghidonul și apoi se sărea în șa. După urcare, nu era dificil de condus, iar roțile mari și scaunele prevăzute cu arcuri absorbeau șocurile produse de drumurile neasfaltate. În plus, fusese înzestrată cu o frână acționată manual, care presa pe partea superioară a roții mari. Totuși, datorită înălțimii la care se afla biciclistul, a numeroaselor obstacole care i se puteau ivi în cale (animale, alte vehicule sau pietre și gropi) și care ar fi dus la o oprire bruscă, o simplă călătorie cu un astfel de vehicul era o adevărată aventură, supusă riscurilor. Cu toate acestea, era deosebit de apreciată, în special, datorită vitezei mari care putea fi atinsă, grație roții mari din față acționate de cele două pedale, recordul fiind de 37 km/h. De asemenea, erau și foarte robuste, cadrele lor fiind confecționate din fier, ceea ce le făcea și foarte rezistente. Când ciclistul Thomas Stevens a făcut înconjurul lumii cu o astfel de bicicletă, între 1884 și 1886, parcurgând 20.000 km, nu a raportat nicio defecțiune.

În ultimul deceniu al secolului al XIX-lea, popularitatea bicicletei cu roată înaltă scade vizibil. Cauza o reprezenta nesiguranța care o caracteriza, la care se adaugă și inovația lui John Dunlop, din 1888, care a folosit pentru prima dată o anvelopă cu cameră umplută cu aer. Acum se schimbă radical roata, iar locul acestei biciclete este luat rapid de una ce prezenta un mai mare grad de siguranță pentru cel care o utiliza, datorită faptului că tracțiunea și direcția nu mai erau pe aceeași roată.

În ceea ce privește bicicleta cu roată înaltă aflată în patrimoniul Muzeului Municipal „Ioan Raica” Sebeş, informațiile contextuale utile reconstituirii istoricului său sunt destul de lacunare. Ea a aparținut lui Ferdinand Erlich (1860-1926), un om de afaceri care deținea un magazin de articole electrice în Sebeș, primul cu acest profil din localitate. Tradiția orală creditează Viena, capitala de atunci, drept localitate de provenință a bicicletei, de unde Ferdinand Erilch s-ar fi întors în Transilvania pedalând. Nici data cumpărării nu este cunoscută, dar cu certitudine o avea în 1887 și parcursese deja cu ea distanțe considerabile, o dovadă în acest sens fiind o fotografie făcută într-un studio din Chemnitz (Germania), în data de 21 octombrie a aceluiași an, în care este surprins în costum de ciclist, alături de bicicleta sa cu roată înaltă. Cel mai probabil, fotografia a fost făcută atunci când a întreprins cea mai lungă călătorie a sa cu bicicleta, ajungând până în capitala Germaniei, Berlin. O altă fotografie, datând, cel mai probabil, de la începutul secolului XX, ni-l prezintă pe posesor la o vârstă matură, într-un costum elegant și cu o cască de călărie de culoare deschisă pe cap. Pe piept poartă o insignă ce pare a fi însemnul Clubului Cicliștilor din Sebeș, care funcționa în localitate încă de la sfârșitul secolului al XIX-lea. După moartea lui Ferdinand Erlich, bicicleta a rămas în posesia familiei, iar în anul 1957 a fost cumpărată de muzeul din Sebeș de la descendenții acestuia.

Roata din față a bicicletei este de mari dimensiuni, măsurând 1,4 m în diametru, în timp ce cea din spate este considerabil mai mică, de numai 0,45 m. Scaunul, prevăzut cu arcuri pentru a absorbi șocurile, este situat la 1,45 m înălțime. Bicicleta se oprea cu ajutorul frânei, ce se acționa strângând cu mâna dreaptă un mâner fixat pe ghidon și care apăsa un levier pentru a presa partea superioară a roții mari. La acționarea acesteia, prin intermediul unei rotițe, se punea în funcțiune și soneria. În imaginea din anul 1887, se poate observa că bicicleta avea în partea stângă a ghidonului un accesoriu circular, care pare a fi o oglindă retrovizoare, iar pe axul roții, între spițe, era atârnat un mic lămpaș, care culisa, asigurând lumina necesară pe timpul nopții. Pedalele nu sunt cele originale, ele fiind demontate pentru a fi folosite pe o altă bicicletă de unul dintre descendenții lui Ferdinand Erlich, cu puțin timp înainte ca aceasta să fie vândută muzeului.

 Fiți la curent cu ultimele articole publicate. Urmăriți Sebeș Info și pe GOOGLE NEWS