După aproape cinci ani de război, cu mari costuri umane şi materiale, în ianuarie 1945 oraşul Sebeş, multietnic şi multiconfesional, ca şi localităţile din toată Transilvania, a primit încă o lovitură deosebit de grea.

Peste 70.000 de bărbaţi şi femei, mulţi bătrâni şi tineri, au fost ridicaţi şi trimişi să presteze munca de război pentru refacerea Uniunii Sovietice. Încă din toamna anului 1944, situaţia populaţiei germane din România s-a schimbat brusc, iar din “privilegiaţi, favorizaţi şi recunoscuţi” au devenit “hitlerişti, fascişti, duşmani ai poporului”. Erau nevoiţi să suporte jafuri zilnice, rechiziţionarea clădirilor, a hranei şi a îmbrăcăminţii. Din octombrie-decembrie 1944, etnicii saşi au fost chemaţi sistematic la primărie sau la organele de ordine pentru a fi recenzaţi: câţi membri sunt în familie, vârsta, profesia, adresa etc. În plus, un zvon se răspândea tot mai mult, cum că unii dintre ei, vinovaţi sau nevinovaţi, vor fi ridicaţi şi duşi în Rusia. De aceea, din acele luni, mulţi dormeau cu bagajele încărcate de îmbrăcăminte, încălţăminte, pentru timp îndelungat şi iarnă grea. În 11 ianuarie 1945 începe, la nivelul oraşului Sebeş, prima fază a deportării, care a impus un nou termen în limbajul local: ridicarea saşilor. La Sebeş, dar şi în satele săseşti din împrejurimi, se formează comisii speciale pentru “ridicare”, conduse de un ofiţer sovietic, secondat de un ofiţer de poliţie sau din legiunea de jandarmi, de militari ruşi, jandarmi şi militari români. Între 11 şi 15 ianuarie, această comisie lucrează mai mult “la birou”. Pe baza datelor strânse anterior se întocmesc liste cu cei care trebuie ridicaţi. Ordinele de sus prevedeau că trebuia să fie ridicaţi bărbaţii de la 17 la 45 de ani şi femeile de la 18 la 30 de ani, excepţie făcând cei bolnavi sau infirmi şi femeile cu copii mici. Din Sebeş trebuia să fie ridicaţi 315 etnici germani. Zilnic, în special noaptea, echipe având conducere rusească, formate din 4-5 jandarmi sau soldaţi, mergeau la adresele etnicilor germani, ridicându-l pe cel vizat. Operaţiunea era şi pentru autorităţi una foarte grea, fiindcă se cerea un număr prea mare, faţă de populaţia existentă în oraş la sfârşitul războiului. În plus, foarte mulţi etnici germani au luat drumul satelor mărginene, ascunzându-se în casele românilor prieteni, de la Şugag, Mărtinie, Loman, Sebeşel, Purcăreţi etc. Rezultatul acţiunilor din 15-20 ianuarie a adus un număr insuficient de persoane ridicate, faţă de cât era planificat. În plus, au fost ridicaţi bărbaţi şi femei sub şi peste vârsta prevăzută. Aceştia au fost duşi şi închişi în localul şcolii de la Poştă (astăzi Colegiul Tehnic). De altfel, în acele zile, Sebeşul şi instituţiile sale, mai ales cele de învăţământ, au devenit lagăre pentru cei ridicaţi pentru deportare: aici au fost aduşi şi cei din Petreşti, Pianu de Jos, Câlnic, Gârbova, Vingard şi din alte zone. Duminică, 20 ianuarie 1945, era o zi geroasă, cu un soare strălucitor. Margareta Bojiţă, una dintre femeile deportate, ne mărturisea următoarele: “Cu câteva minute înainte de ora 15.00 am fost anunţaţi că plecăm. Am fost scoşi în stradă şi încolonaţi câte 4, bărbaţii în faţă, femeile în spate […] În jurul nostru, soldaţi ruşi cu pistoale automate […] Fără să ştim ce ne aşteaptă şi unde vom merge cântam cu toţii Siebenbürgen Lad des Segens (Transilvanie pământ binecuvântat) şi Kein Schöner Land in diesen Zeit (Nu-i ţară mai frumoasă). Toţi locuitorii oraşului erau pe trotuare, cu lacrimi în ochi, ne salutau şi se rugau să ne întoarcem. Erau şi români şi germani”. Saşii au fost îmbarcaţi într-un tren cu 8 vagoane, care a plecat prin Alba Iulia, Blaj, Sighişoara, Braşov, luând alte şi alte vagoane. Pentru toţi era un drum total necunoscut. Au fost duşi în Dombas, în ţinuturile subpolare, fiind împrăştiaţi în sutele de lagăre înfiinţate. Pentru unii, bolnavi şi cu copii mici, fiindcă nu mai puteau să muncească, această „excursie gratuită” a durat până în toamna anului 1946, când au fost trimişi acasă, iar pentru alţii calvarul a ţinut 3-4 ani, pentru fiecare cât a rezistat. Pentru cei sănătoşi, deportarea a durat 5 ani, până în decembrie 1949. Zece dintre cei deportaţi au parcurs ultimul drum; ei au murit din cauza foametei, a frigului, a muncii grele, peste limită, îmbogăţind cu oasele lor solul imensei Rusii. Cei care s-au întors, au venit bolnavi, răniţi, sleiţi de puteri şi au rămas marcaţi pentru toată viaţa.
Deportarea etnicilor germani în Uniunea Sovietică, în ianuarie 1945, a fost prima lovitură dată acestei comunităţi, care timp de 800 de ani a trăit, a muncit şi a creat pe pământ românesc. Această lovitură va fi urmată de exproprieri (legale şi ilegale), jafuri, naţionalizări, colectivizări şi multe altele, la sfârşitul cărora etnicii germani din România, pierzându-şi legătura cu pământul acestei ţări care i-a adoptat, vor simţi nevoia să plece în patria strămoşilor lor. Deportarea a fost o lovitură grea pentru saşii din Sebeş şi din împrejurimi, mulţi dintre ei
n-au avut nicio vină, iar pedeapsa pe care au primit-o a fost mult prea aspră. Ceea ce nu au reuşit invaziile tătare, turceşti, alte evenimente tragice ale zbuciumatei Transilvanii, în secole întregi, va reuşi regimul comunist în câţiva ani. Cu bune, cu rele, saşii au traversat istoria alături de români şi de alte etnii, iar în anii comunismului au plecat spre ţara strămoşilor. Efectele acestei mari dislocări etnice am simţit-o, o simţim şi astăzi şi o vom simţi mereu, în ciuda alegerii lui Klaus Iohannis ca preşedinte al României.
prof. Nicolae AFRAPT
Adriana DURIGĂ

Adaugă-ne ca sursă preferată

Urmărește-ne pe Google News