O fi Ghiţă Ciobanul din Jina un brand pentru telefonia mobilă şi internet, dar cum treci dealul la Şugag, situaţia devine brusc generală. În sensul că, la Şugag, toţi ciobanii sunt utilizatori de telefonie mobilă şi internet.

Cu sau fără conturi de socializare pe Facebook. La capătul unei escapade pe Valea Frumoasei, parcă şi mai frumoasă în veşmântul auriu al toamnei, l-am întâlnit pe Valea Mărtiniei – Şugag pe… Petru Ciobanul. Are 46 de ani, doi copii majori şi frumoşi, o soţie frumoasă, Mirela. Acum este stăpânul unei turme de cel puţin 500 de oi (ca-n romanţă, dar pe numărate, la faţa locului!).
N-are cont pe Facebook. În schimb, îl foloseşte pe baciul Google la greu: fie pentru a afla datele târgurilor de ţară din România, fie pentru a afla preţurile oilor la bursa de animale. Medicamentele pentru tratamentul oilor şi le comandă on-line, pe internet. Şi pentru că e criză de măgari cărăuşi prin târgurile de animale, după un „search” pe Google a găsit „check in”-ul ultimului său măgar achiziţionat. Nu prea are timp de socializare pe conturi online. La 500 de oi în grijă, e cam greu s-o ţină toată ziua într-un „log in…”

”About” Petru Ciobanul din Şugag. „Edit profile”.

Adevărul este că Petru Lucan (zis Ciobanul) nu a avut toată viaţa lui atâtea mioare. A pornit în viaţă, la 19 ani, cu o turmă de 20 de oi primite moştenire. S-a băgat cu simbrie cioban la un poienar mai avut de pe lângă Mărginime şi, în fiecare an, pe banii primiţi, şi-a cumpărat oi, mărindu-şi turma. Povestea lui nu e singulară. În Munţii Sebeşului, natura aspră îi forţează pe toţi tinerii să se maturizeze mai repede: ori eşti harnic şi te ocupi de gospodărie, smulgându-i naturii fiecare dar pe care-l ţine ascuns în pădure sau prin poienile alpine, ori cedezi, renunţi şi pleci. Acum parcă e mult mai bine: e drum şi apă până în vârful muntelui. Înainte vreme, spun cei mai în vârstă, „scoteai pâinea cu măgarul până sus pe dealuri, unde era vatra satului”. Un lucru îmbucurător însă este faptul că, deşi prea puţini mai păstrează tradiţia oieritului, toţi copiii localnicilor din Şugag rămân acasă sau se întorc acasă, după ce s-au dus prin judeţ sau prin ţară să se şcolească. S-au adaptat şi, cu un dezvoltat simţ al afacerilor, şi-au pornit diverse afaceri locale, de la pensiuni la unităţi de prestări servicii sau pur şi simplu, negoţ cu animale.

Transhumanţă cu GPS, pe baza Google Maps

Adevărul este că nici transhumanţa nu mai e ce-a fost odată. Erau ciobani profesionişti (ceva în genul tiriştilor de azi care fac comunitatea), cu hărţi, cu sate de evitat, cu ape de evitat, cu drumuri de evitat etc. Încetul cu încetul, traseele s-au fărâmiţat. Au fost retrocedate pământurile oamenilor, nu mai puteau fi tranzitate, au apărut reţele noi de drumuri europene, căi ferate periculoase. Turmele aflate în tranzit s-au împuţinat. Acuş, acuş avem gata – sau mă rog, semi-gata! – şi o reţea de autostrăzi. N-am auzit ca astea să taie calea transhumanţei. Deşi, despre calea urşilor am auzit c-o taie autostrada, pe undeva prin Hunedoara. Dacă nu s-au ridicat ciobanii să protesteze că vreo autostradă le-a secţionat traseul transhumanţei, înseamnă că teoretic, n-ar fi probleme din acest punct de vedere, nu?
Nici Petru Lucan nu mai face o transhumanţă „high level”. La domeniul său de la Săvârşin – Arad mai duce în transhumanţă doar berbecii, oile sterpe şi mioarele adolescente, care nu trebuie mulse. Ca să vadă ce drumuri au mai răsărit, sau alte bariere mai mult sau mai puţin naturale, în calea transhumanţei, Petru Lucan mai aruncă câte un ochi pe Google Maps. Şi, ca tot omul, trage şi de GPS la cale lungă.
Acasă, pe Valea Mărtiniei, rămân oile de muls. Mă rog, toţi oierii din Şugag spun – cu amuzament dar pe bună dreptate – despre casele lor din centrul de comună că sunt „case de vacanţă”. Adică, gospodăria lor mai extinsă este de fapt pe deal, în „prima parte a hotarului” unde îşi ţin majoritatea animalelor, peste iarnă. În a „doua parte a hotarului” urcă abia în ultima zi a lunii mai, după „poruncile” date de primar, în centrul comunei. Apoi, de la începutul lunii iunie până prin 15 septembrie, urcă la munte cu animalele, în taberele de vară amenajate la stână. În spatele lor, toate hotarele se închid animalelor, pentru a lăsa iarba să crească peste vară. De aici se asigură – după prima coasă şi a doua – fânul pentru animale, în iarna grea ce ţine şi câte o jumătate de an, pe aici, prin munţi.

”Fluieraşii din Şugag” – „brand-ul” neclintit de pe Valea Frumoasei

Petru Ciobanul din Şugag este un păstrător de tradiţii, şi nu mă refer doar la oieritul transmis din tată-n fiu. El face parte de mai bine de 15 ani din ansamblul bărbătesc „Fluieraşii din Şugag”, singurul care a rezistat de-a lungul timpului pe Valea Frumoasei. Acest ansamblu bărbătesc este alcătuit din 12 membri, majoritatea stabili. Cel mai tânăr fluieraş are 17 ani iar cel mai experimentat – 70 de ani. Evident, septuagenarii activează în ansamblu de peste o jumătate de secol. Acum, în Postul Crăciunului, când toţi s-au cam strâns pe la casele lor, pentru că afară ziua-i tot mai mică şi mai friguroasă, fluieraşii fac repetiţii pentru spectacolele viitoare. Au fost şi peste graniţe, în Grecia, în Austria, la invitaţia românilor de acolo. Dar cel mai mult se pregătesc ca să se prezinte onorabil la tradiţionalul festival de la ei de acasă: „Statul la vase, în Lunea Paştilor, la Şugag”.

Adaugă-ne ca sursă preferată

Urmărește-ne pe Google News