Fiecare întâlnire cu lucrările artistului Eugen Măcinic lasă impresia clară a interdisciplinarității ca principiu intrinsec creației, căci pictura sa nu este doar pictură, ci și Poezie, ancorare într-un anume fond sacru și o punte spre filozofia fundamentală a simplității. Dar și Poveste!

Fiecare lucrare poartă în ea poezia interioară a sinelui artistului care știe că, dincolo de pânză și de delectarea estetică a privitorului, egal importantă este și șansa confesiunii și emanciparea gândului și a trăirii din orice constrângeri. În fond, tocmai aceasta este vocația reală a artistului consacrat: spunerea de sine simbolică.

Artistul Eugen Măcinic fascinează prin constanta ancorare în acordurile impresionismului și filiațiile postimpresioniste (perfect personalizate, potrivit ritmurilor sale interioare), acuarelele sale (și nu numai), fie că vorbim despre stilul peisagistic, naturi statice sau compoziții florale, propunând acea experiență estetică totală în care iubitorul de artă nu se simte agresat de pătimașe dorințe de a sfida perfecțiunea prin tehnici postmoderne, ci, din contră, este atras într-un miraj al odihnei interioare. Aceasta pentru că Eugen Măcinic și-a dezvoltat, ca nimeni altul, o conduită de plasare de sine în condiția căutătorului de locuri, de mici geografii tainice, pe care ochiul grăbit al trecătorului de rând le ignoră cu desăvârșire. Este ca și cum artistul înțelege că, în fond, cadrul, peisajul, obiectele, starea, lumina, freamătul, clipa însăși trebuie să-și merite dreptul de eternizare pe pânză, ca toposuri căutate ale liniștirii, purtătoare de simplitate. Tocmai de aceea impresionează profund plain-air-urile mutate dinspre palpabil către cromaticile blânde, dublate de o excelentă tehnică a sugestiei, cu detalii abia schițate, lăsându-i privitorului libertatea de a evada și de a se cufunda el însuși în spațiile rustice și în pluriperspectivismul magic al cadrelor largi. Nu ne mirăm, prin urmare, că ochiul artistului caută nu doar imagini ale naturalului, ci idei. Bisericuțele vechi, metaforizate pe pânză, par a putea fi ținute în podul palmei iar domurile se bucură de verticalități umbratic- nouratice, care stăvilesc inhibițiile ființei în fața imensității, ulițele satului par fluide, ducând invariabil spre esențe tari, cărările șerpuitoare și vag schițatele siluete tentează la emanciparea din limită și din orice angoasă cotidiană.

Mai mult, Eugen Măcinic are o anumită cumsecădenie a mixajului cromatic, amprentă personală care îl individualizează în pictura contemporană. Nu-și încarcă stilul și a înțeles că atenția și cumpănirea sunt esența oricărei creații de valoare. Naturile statice își au propriul lor echilibru, la fel acuarelele cu tematică florală, artistul oprindu-se, cumva, în așternerea nuanțelor pe pânză, cu lumini și umbre, plinuri și goluri, tocmai la momentul potrivit, știind că orice încărcare sparge misterul și volatilizează taina. De aceea, rămânerea la tușe calme, aproape niciodată ferme până la capăt, creează senzația de suspendare în impresie și de conturare a ideii de fond doar ca sugestie și ca punte afectivă către privitor.

Ne situăm, cu lucrările lui Eugen Măcinic, fără putință de tăgadă, în miezul unui univers în care este prețuită, înainte de toate, semnificația profundă a lumii, cu precădere a naturii și a simplității ancestrale, artistul având un impresionant portofoliu interior, o educație aplicată la contextele creației și, nu în ultimul rând, conștiința clară și seducătoare că onestitatea, povestirea de sine pe pânză și gesturile mâinii care așterne culori au egală importanță în relația cu iubitorii de artă.

Sincere felicitări!

DIANA CÂMPAN

Adaugă-ne ca sursă preferată

Urmărește-ne pe Google News