Ziua de marți, 14 ianuarie 2025, a fost o zi cu multe emoții la Sebeș. Cu lacrimi șterse de timp și cu amintiri care dor și care nu trebuie uitate. Comunitatea i-a evocat pe cei care ne transmit un mesaj puternic: să rămânem oameni, să învățăm lecțiile istoriei, să iubim Sebeșul, să fim toleranți cu semenii noști, să respectăm cultura, limba, obiceiurile, viața vecinului nostru.

Sebeșul de astăzi trăiește în armonie și respect cu minoritățile etnice, iar rolul întemeietor al sașilor este respectat și recunoscut. Dezvoltarea economică a urbei, progresul se datorează întregii comunității, care prețuiește multiculturalitatea și diversitatea umană. Primăria Municipiului Sebeș și Centrul Cultural „Lucian Blaga” Sebeș au comemorat, alături de reprezentanții comunității locale, alături de Biserica Evanghelică Sebeș, 80 de ani de la deportarea etnicilor germani în URSS.

Programul a început la ora 15.30, pe strada Bistrei, la memorialul victimelor regimului comunist din oraşul Sebeş. După momentul de reculegere și de rugăciune, participanții s-au îndreptat spre Primăria Municipiului Sebeş, acolo unde a fost proiectat filmului documentar „Călătorie de coşmar” / „Die Alptraumreise”, regizat de sebeșanul Florin Besoiu. Au urmat discuții cu publicul, în prezența primarului Municipiului Sebeș, Dorin Nistor, a părintelui Alfred Dahinten, a regizorului Florin Besoiu și a prof. Nicolae Afrapt. Doamna Adriana Dahinten a avut o intervenție emoționantă, evocând dificultățile prin care au trecut familiile celor deportați, copiii copleșiți de sărăcie, de greutăți și de răni sufletești profunde. Poeta Ana Borcea a recitat, în amintirea sașilor, una din poeziile sale inspirate de evenimentele evocate.

În urmă cu 80 de ani, Sebeşul, ca și celelalte localităţi din Transilvania cu cetățeni de etnie germană, a fost scena unor abuzuri şi atrocităţi gândite şi puse în practică de armata de ocupaţie sovietică, în ciuda protestelor autorităţilor române. După „schimbarea taberelor” petrecută la 23 august 1944 şi până la deportarea în masă a etnicilor germani din România în lagărele de muncă din Uniunea Sovietică nu a mai trecut mult timp.

Începând din luna septembrie, la presiunile ruşilor, autorităţile locale au organizat lagăre de detenţie pentru populaţia germană, care, după sute de ani nu mai era privită cu ochi buni acasă, în Transilvania. Nici Sebeşul nu a făcut excepţie, devenind un lagăr temporar pentru saşii din oraş şi din localitățile din jur. În dimineaţa zilei de 11 ianuarie 1945 a început pregătirea pentru punerea în aplicare a ordinului de ridicare a saşilor din Sebeş. Comisia pentru ridicarea acestora era formată din cinci ofiţeri sovietici, conduşi de locotenentul NKWD Andrei Trifunovici Evleev şi trei ofiţeri români. Pentru arestarea saşilor au fost mobilizaţi 20 de soldaţi de la unitatea de Cavalerie din oraş. La Sebeş, ridicarea efectivă a început în dimineaţa zilei de 15 ianuarie 1945 şi a fost coordonată de poliţia locală asistată de soldaţi români şi sovietici.

Ridicările au continuat şi în cursul nopţii, până în 16 ianuarie după-amiază fiind adunaţi toţi saşii care figurau pe listele întocmite de comisie, cu excepţia puţinilor care au reuşit să se ascundă. În total, din Sebeş au fost ridicate 177 persoane (106 femei şi 71 bărbaţi), iar din localităţile limitrofe: Petreşti – 298 persoane; Vinţu de Jos – 5 persoane; Vingard – 82 persoane; Pianu de Jos – 96 persoane; Câlnic – 137 persoane.

Şcolile din oraş şi clădirea „Leul de Aur” au fost transformate în centre de detenţie, unde au fost deţinuţi bărbaţii cu vârsta cuprinsă între 17 şi 45 de ani şi femeile între 18 şi 30 de ani, cu excepţia acelora care aveau copii cu vârsta sub un an sau a celor cu infirmităţi fizice, care nu puteau munci.

Duminică, 20 ianuarie 1945, la ora 15.00, un număr de 795 de etnici saşi adunaţi din toată zona, printre care şi 177 de sebeșeni, au traversat oraşul încolonaţi şi escortaţi de soldaţii ruşi până la gară, unde au fost înghesuiți în 7 vagoane de marfă. De acolo, au luat drumul Uniunii Sovietice, care pentru mulţi dintre ei a fost fără întoarcere. Drumul a durat 4-5 săptămâni, în gerul iernii, înghesuiţi ca animalele în celebrele „bou-vagon”, în condiţii insalubre şi improprii, astfel încât unii dintre ei au murit încă din timpul drumului. Destinaţiile au fost lagărele de muncă din Voroșilovgrad (astăzi Lugansk în Ucraina), Donbas, Krasnodon (astăzi Sorokyne în Ucraina), Krivoi Rog și, chiar mai departe, ca cele din zona munţilor Urali de la Kungur, Krasnokamsk, Perm şi Celiabinsk.

Au urmat cinci ani grei, plini de lipsuri, cu muncă grea și umilinţe fizice şi psihice. Dintre sebeşeni, Katharina Ludwig, Katharina Mai, Gerda Wahl, Gerhardt Braich, Walter Dahinten, Wolfgang Heitz, Günter Krasser, Bruno Mühsam, Karl Adolf Spech şi Michael Wagner au murit în timpul deportării. Cei care au supravieţuit au revenit la Sebeş, după cinci ani, în luna decembrie 1949. La întoarcere, au fost marginalizaţi şi-au găsit proprietăţile confiscate, iar atelierele şi întreprinderile pe care le deţineau familiile lor naționalizate, fiind constrânși să se adapteze la o viaţă grea, plină de umilinţe.

Evenimentul a avut o puternică încărcătură emoțională, iar mesajele sale cele mai importante vor fi purtate mai departe atât de elevii prezenți, cât și de fiecare participant în parte.

Adaugă-ne ca sursă preferată

Urmărește-ne pe Google News