Exponatul lunii iulie la Muzeul Municipal „Ioan Raica” Sebeş este un toc pentru păstrarea prafului de puşcă, datând din a doua jumătate a secolului al XIX-lea. Artefactul, provenind din colecția lui Ioan Raica, a intrat în patrimoniul muzeului încă din anul 1958.

Confecționat din corn de cerb, tocul a fost folosit de vânătorii din Munții Sebeșului la alimentarea cu pulbere a puștilor cu cremene. Armarea cu tablă de alamă a compartimentului pentru dozarea prafului de pușcă, situat în partea superioară a tocului, constituie un indiciu că piesa a fost confecționată în Moldova, mai precis în zona Sucevei, unde, de altfel, are bune analogii.

Tocul este bogat ornamentat, având aproape întreaga suprafață acoperită cu motive decorative: solare, vegetale și geometrice. În zona centrală de află o rozetă fără braţe, încărcată de elemente vegetale, fiind vorba de o reprezentare a soarelui în varianta statică. Braţele tocului sunt decorate cu coroane de „tip oriental”, stilizate, motiv interpretat de specialişti ca fiind un „cerc magic” care avea rolul de a păstra puterea prafului de pușcă.

Tocurile pentru pulbere au apărut odată cu folosirea armelor de foc uşoare, portabile, şi ele au existat atât timp cât încărcarea cu praf de puşcă şi plumb se făcea pe ţeavă. Unele dintre primele tocuri despre care există informații sunt cele folosite de armatele din spațiul german, acestea fiind cunoscute însă doar din descrieri datând de la sfârșitul secolului al XV-lea și începutul celui următor. Exemplarul cel mai timpuriu, datat sigur, este cel al regelui Angliei, Henric al VIII-lea Tudor (1509-1547), din 1531. Pe teritoriul ţării noastre, cel mai vechi, se pare, este un exemplar provenind de la Deva, pe care e inscripţionat anul 1608, aflat, în prezent, într-o colecţie particulară din Bucureşti.

Deşi cartuşul de hârtie – folosit pentru prima dată de armata suedeză în timpul regelui Gustav Adolf (1611-1632) – a fost introdus, începând cu anul 1740, în dotarea armatelor din toate ţările europene, tocurile pentru păstrarea prafului de puşcă au fost utilizate, în continuare, însă doar pentru armele de vânătoare. În întreaga zonă alpino-carpatică, din Croaţia până în Ucraina şi Polonia, coarnele cerbului au fost prelucrate sub forma unor tocuri pentru pulbere, însă specialiştii consideră că primele piese de acest tip au pătruns în Transilvania şi în Moldova din zona Tirolului, unde exista o şcoală de pădurari ce deservea Imperiul Habsburgic, populaţia învăţând să le imite, însă aplicând pieselor confecționate un decor local. Aceste obiecte, pe lângă rolul lor practic, au ajuns să reflecte și un anumit statut social, fiind, în același timp, şi trofee de vânătoare ale deținătorilor, ceea ce explică și calitatea execuției acestora.

Numărul destul de mare de astfel de artefacte în zona Sebeşului poate fi explicat, pe de o parte, prin pasiunea pentru vânătoare a locuitorilor, iar pe de alta, prin includerea unora dintre satele de aici în Regimentul 1 de Graniță de la Orlat, ceea ce a dus la răspândirea armelor de foc şi, implicit, a tocurilor pentru păstrat pulberea. De altfel, din zonă se cunoaşte şi o reţetă tradiţională pentru făcut „prav de puşcă”, pe care Nicolae Filimon, din Sebeşel, a consemnat-o în manuscrisul său, datând din 1873: „pentru a face prav de puşcă, şialitron 12 loţi, floare de pucioasă 10 loţi, cărbuni de alun 8 loţi, zdrobite laolaltă cu oţăt de vin, să se usuce apoi muete cu aluat. De acela se va dospi, apoi fermentat iar, apoi [în]tins la soare să se usuce, apoi ucisu în mujeriu de lemn, va fi prav de puşcă”.

 Fiți la curent cu ultimele articole publicate. Urmăriți Sebeș Info și pe GOOGLE NEWS