Exponatul lunii noiembrie la Muzeul Municipal „Ioan Raica” din Sebeș este un exemplar naturalizat de bufniţă mare sau buhă (Bubo bubo). Pasărea, de dimensiuni relativ mari, a fost naturalizată cu aripile strânse şi cu ghearele fixate pe un butuc de fag, intrând în colecţia de Ştiinţele Naturii în anul 1957.

Face parte din familia răpitoarelor de noapte și este cea mai mare și mai puternică pasăre de la noi, având înălțimea medie cuprinsă între 60 şi 80 cm și anvergura aripilor de 140-170 cm. Penajul are culoarea brun-galbenă, cu pete roșcate și brun-închise. Capul poate fi rotit mai mult decât jumătatea unui cerc, având ochii mari și irisul portocaliu. Urechile, lipsite de pavilioane, deși sunt ascunse în penaj, sunt principalele organe de simț pe care le foloseşte la procurarea hranei.

Ciocul este puternic și curbat, adaptat la viața de prădător, ca și ghearele de la picioare, care sunt acoperite cu pene pufoase și de culoare roșcată. Penajul are o adaptare specială care-i face zborul silențios și neauzit de prada pe care o capturează, de obicei noaptea.

Buha, deşi este ocrotită de lege în România, are o populaţie cuibăritoare destul de redusă, care, potrivit estimărilor, nu depășește 700 de perechi. Este o specie sedentară, monogamă, fidelă locului de trai, care trebuie să aibă arbori scorburoși, fiind întâlnită din Dobrogea şi lunca Dunării, până în Carpați.

Numărul acestora era mare în trecut, deoarece aveau importante resurse trofice, iar pădurile le ofereau liniștea necesară, fiind o specie sensibilă la presiunea antropică. Când îi lipsește hrana poate parcurge distanțe destul de mari, deoarece vânatul preferat este reprezentat de specii diverse, ca de exemplu iepurele de câmp, ariciul și alte micromamifere, dar și de păsări, ca potârnichea, fazanul sau porumbeii.

Primăvara scoate sunete grave și țipete puternice, „cântec cu tăceri”, legate de perioada de reproducere, formate din intonații întrerupte de pauze, secvențe care apoi se tot repetă în liniștea nopții. Acestea se aud încă din februarie, fiind emise mai mult de mascul, care repetă, de mai multe ori: „bu-hu”. Ele servesc la atragerea partenerei și la delimitarea teritoriului de cuibărit. Cuibul îl face de obicei în scorburi sau în scobiturile stâncăriilor. Femela depune 2-3 ouă, încă din luna martie, pe care le clocește timp de 35-37 de zile, masculul fiind preocupat de aducerea hranei la cuib.

Puii proaspăt eclozați sunt golași, dar se acoperă repede cu un puf alb și dacă hrana este suficientă pot părăsi cuibul după cinci săptămâni, devenind zburători după două luni. Perioada aceasta este critică pentru pui fiind pândiți de multe pericole, inclusiv de braconajul la cuib, juvenilii fiind ușor de dresat.

 Urmărește sebesinfo.ro și pe GOOGLE NEWS